Bute: „Nu sunt o mașină de box!”

Pe canapeaua din livingul vilei sale de lângă Montreal, Lucian Bute vorbește rar. E mai relaxat, dar nu foarte fericit. Ar fi vrut să nu existe niciun dubiu asupra victoriei sale și a fost la câteva secunde de asta. Bute are un ochi umflat și când se mișcă brusc mai simte câte un cuțit la coaste. „La box nu e ca la balet”, explică el calm grimasele pe care le face. Acceptă să vorbim și nu ocolește niciun subiect.

De ce ai riscat atât de mult la final?
Am vrut să arăt că pot să termin meciul așa cum l-am început. Puteam să trag de timp, dar am avut ambiția de a demonstra că nu sunt un laș. Știam că sunt în avantaj, dar știam și că sunt obosit. Alergasem mult, lovisem mult, eram epuizat. Am ales greșit, recunosc asta, dar Dumnezeu a fost cu mine.

La ultimele lovituri primite ți-a fost frică să nu pierzi?
Am fost conștient, dar nu mă mai ascultau picioarele. Andrade m-a lovit puternic, eram și obosit. În condiții normale, nu aș fi căzut, nu au fost lovituri de KO, dar acesta este boxul, o fracțiune de secundă poate nărui totul.

A fost cel mai greu meci?
A fost meciul în care am avut cele mai multe probleme, însă eu mi le-am creat. Trebuia să evit lupta în ultima repriză. Andrade m-a lovit și la ceafă, și la ureche, deși nu avea voie. Sunt un pic mâhnit că nu am terminat en-fanfare partida, însă victoria e victorie și centura e la mine.

Ai mai fost vreodată pus la podea?
O dată, la amatori. M-a doborât unul din Kazahstan, dar m-am ridicat și am continuat meciul. Am pierdut partida, însă oricum mă furaseră arbitrii într-o veselie.

Ce simte un boxer când încasează o lovitură puternică?
E ca un scurt-circuit. Închipuie-ți­ un televizor căruia îi tremură imaginea. Așa vedem noi când o luăm tare în freză.

La ce te-ai gândit când te țineai de corzi?
Că trebuie să mă ridic. Auzeam strigăte, încurajări, înjurături. Am tras de mine cât am putut. M-am gândit la mama, la tata, la surori, la România, la spectatori. Cred că toți mi-au dat din forța lor și m-am ridicat. Știam că o să câștig dacă termin meciul în picioare. Aveam avantaj clar.

Arbitrul te-a ajutat?
El a aplicat regulamentul așa cum a crezut de cuviință.

Ar fi fost rușinoasă o înfrângere?
Mai bine zis nedreaptă. Meritam să înving. Și eu l-am pus jos, iar per ansamblu am fost mai bun. Păcat de ultimele secunde.

Te gândisei vreodată că ai fi putut să iei și bătaie pe ring?
Normal. Ar fi fost un moment greu pentru mine, dar nu aș fi abandonat boxul. Nu m-am născut campion, însă vreau să țin centura cât mai mult.

Spune-mi un lucru pe care nu îl poți uita din copilăria ta.
Sunt multe chestii pe care le am mereu în minte, dar există un episod mai special pe care nu l-am spus până acum. Aveam vreo 14 ani și m-am dus într-o seară la discotecă în sat, cu niște ciutani ca mine. Mama n-a vrut să mă lase, dar tata s-a înduplecat și am plecat. La discotecă a ieșit o bătaie și eu, de frică, am fugit la o soră de-a mea, care era căsătorită și stătea lângă disco. M-am culcat, dar nu i-am anunțat pe ai mei că nu mai vin acasă.

…
Pe la patru dimineața mama s-a trezit, a văzut că nu sunt în pat. L-a trezit pe tata, l-a boscorodit că m-a lăsat la discotecă și l-a trimis după mine. Bătrânul m-a căutat prin niște cârciumi și până la urmă a ajuns la soră-mea, unde eu dormeam bine mersi. M-a luat direct din somn cu niște palme pe care le simt și acum, și din noaptea aia mi-a dat interzis la box. Însă atunci a început cariera mea.

În ce sens?
Iubeam atât de mult boxul încât mă duceam pe ascuns la antrenamente. Îi mințeam pe ai mei că merg la fotbal, dar eu eram la sală. Am ținut-o așa vreo trei luni, până a trebuit să plec la un concurs vreo două zile. Atunci i-am spus antrenorului: „Dacă matale îi convingi pe ai mei să mă lase, vin”. Și i-a convins. Așa am intrat și eu în legalitate familială.

"L-am lovit pe Andrade puternic și de multe ori, dar a rezistat. Știam că asta e calitatea lui numărul unu, rezistența"

"Ca profesionist, nu m-a văzut nimeni pe jos, și de aceea victoria pare fără strălucire, dar i se poate întâmpla oricui. Nu sunt o mașină sau un extraterestru!"

Iulian Anghel / Autor

A intrat în presa sportivă în 1995 la „Sportul românesc” și a fost pe rând colaborator, redactor, editor, șef departament reporteri speciali, redactor șef sport la Gazeta Sporturilor, Prosport și Adevărul. A revenit full-time în presă după cinci ani petrecuți la Minsterul Afacerilor ... citește mai mult